Info Cancer

 

Generalitati despre Cancer

 

Cancerul poate apare in toate organele si tesuturile corpului, iar dezvoltarea sa incepe cu diviziunea haotica a celulelor. Masa de celule astfel rezultata se numeste tumora,care poate fi benigna sau maligna.
Tumorile benigne nu sunt canceroase, pot fi indepartate si nu recidiveaza. Celulele tumorii benigne nu se extind in alte parti ale corpului si sunt foarte rar un pericol pentru viata.

Tumorile maligne sunt canceroase. Cuprind celule anormale ce se divid necontrolat. Acestea pot parasi tesutul de origine, patrunzand in circulatia sangvina sau limfatica. In felul acesta se produce metastaza, adica extinderea cancerului de la tumoarea de origine la alte tesuturi si organe.

Forme de cancer


Prevalenta tumorilor maligne difera in functie de regiune, de varsta si de sex:

  • Pentru persoanele sub 34 de ani, tipurile cele mai comune de cancer sunt leucemia si cancerele sistemului nervos central.
  • Pentru barbatii intre 34 si 65 de ani, cele mai frecvente tipuri de cancer, in ordine descrescatoare a frecventei, afecteaza plamanii, stomacul, laringele, pancreasul si cavitatea orala.
  • În rândul femeilor din aceeasi grupa de varsta (34-65 ani), forma cu prevalenta cea mai mare este cancerul de san, urmat de cancerul de col uterin, de stomac si de plaman.
  • La barbatii de peste 65 de ani, cele mai frecvente cancere sunt cele de stomac, plaman, prostata, tract urinar si rect.
  • Femeile cu varsta peste 65 de ani prezinta un risc crescut de cancer de stomac, mamar, pulmonar si de col uterin.

 

Factori de risc


În ultimii ani se subliniază tot mai mult importanţa stilului de viaţă în apariţia şi evoluţia bolilor. Organizaţia Mondială a Sănătăţii, preluând datele Centrului de Control al Bolilor din Atlanta, estimează că aproximativ 50% din totalul deceselor se datorează unui stil de viaţă nesănătos.
Aproximativ 85% din formele de cancer sunt considerate a fi forme evitabile sau prevenibile. De exemplu:

  • 30% din formele de cancer se datorează fumatului (în cazul cancerului pulmonar 90%, al celui de buze şi laringe 70%);
  • 35% din diversele forme de cancer (ex. de stomac, de colon) se datorează dietei;
  • 7% din cancere se datorează unui comportament sexual şi de reproducere de risc;
  • 3% din cancere se datorează excesului de consum de alcool.

Relaţia stil de viaţă-cancer este relevată de schimbările ce au intervenit în incidenţa cancerului de-a lungul anilor, odată cu urbanizarea, migraţia şi industrializarea. In tabelul de mai jos se poate observa intr-o forma schematica relaţia dintre riscul pentru cancer şi comportamentul alimentar conform datelor prezentate de Word Cancer Research Fund.

 

Care este rolul eredităţii ?


Multe cancere, inclusiv cel de sân, se întâlnesc la membri aceleiaşi familii. Acest lucru nu înseamnă automat că trebuie să vedem aici o predispoziţie înnăscută pentru cancer. Deşi cercetările ultimilor ani în domeniul geneticii au dovedit existenţa unei componente moştenite în cancer, un anumit număr din cazurile familiale de cancer la sân nu au suport genetic, putând fi în schimb în mod clar legate de acţiunea altor factori precum stilul de viaţă.

Printre grupurile de femei care prezintă un risc crescut pentru cancerul la sân se regăsesc:

  • cele care au avut în familie cazuri de cancer la sân (bunică, mamă, soră), chiar dacă acesta a fost diagnosticat după menopauză;
  • cele care au avut primul ciclu menstrual la o vârstă fragedă, înainte de 12 ani, respectiv cele la care menopauza s-a instalat târziu, după vârsta de 55 de ani;
  • cele are au avut primul lor copil după vârsta de 30 de ani, sau cele care nu au avut copii;
  • cele are au avut primul lor copil după vârsta de 30 de ani, sau cele care nu au avut copii;
  • care au avut deja cancer mamar.

Puteti afla mai multe despre factorii de risc in cancerul de san din brosura: Factorii de Risc in Cancerul la san.

www.srccjro.org/

 

 

Tratament Cancer

 

Tipuri de tratamente
 

 

  • Interventia chirurgicala pentru indepartarea unei tumori este tratamentul cel mai des folosit. In general, chirurgul indeparteaza tumora pana in tesut sanatos si ganglionii limfatici afectati, pentru a nu ramane celule maligne care ar putea duce la o recidiva si ar necesita o noua operatie. Aceasta manopera difera in functie de organul afectat.
  • Chimioterapia reprezinta utilizarea citostaticelor pentru a distruge celulele bolnave. Chimioterapicele sunt medicamente sistemice, adica intra in sistemul circulator sanguin si patrund in tot organismul. Majoritatea chimioterapicelor sunt administrate intravenos. Chimioterapia poate fi combinata cu radioterapia sub forma unui tratament primar ce substituie interventia chirurgicala sau poate fi utilizata pentru micsorarea tumorii inainte de operatie. Pentru mai multe informatii despre tratamentul cu citostatice, puteti descarca brosura editata de SRC: Chimioterapia
  • Radioterapia reprezinta utilizarea razelor X pentru a ucide celulele canceroase. Radioterapia este o forma de terapie locala, adica efectele sale se manifesta doar in zona focalizata. Medicii pot indica radioterapia impreuna cu chimioterapia ca forma de tratament primar ce inlocuieste interventia chirurgicala, in special in cazul tumorilor a caror marime si amplasare le fac greu de operat. Radioterapia in combinatie cu chimioterapia poate fi utilizata si pentru a micsora tumora inainte de operatie. Radioterapia amelioreaza, de asemenea, simptomele cancerului. Puteti citi despre utilizarea radioterapiei in tratamentul cancerului de san in brosura: Radioterapia in cancerul de san.
  • Terapia cu laser reprezinta utilizarea unui fascicul de lumina cu densitate crescuta pentru a distruge celulele canceroase, fiind distruse doar celulele tumorale din zona tratata. Poate fi utilizata doar in anumite tipuri de cancer.
  • Terapia fotodinamica este un tip de terapie cu laser ce implica utilizarea unor medicamente ce sunt absorbite de celulele canceroase; cand sunt expuse unei surse speciale de lumina, medicamentele se activeaza si distrug celulele canceroase. Poate fi utilizata doar in anumite tipuri de cancer.
  • Imunoterapia utilizeaza sistemul imunitar al organismului pentru a lupta impotriva cancerului. Celulele sistemului imunitar gasesc celulele canceroase si le distrug. Terapiile biologice sunt utilizate pentru a stimula sau a mari capacitatea de lupta a organismului contra cancerului. Aceasta forma de terapie poate fi utilizata dupa interventia chirurgicala, ca unica forma de tratament, sau impreuna cu chimioterapia si radioterapia. Majoritatea tratamentelor de acest tip sunt administrate intravenos.
  • Terapia hormonala este utilizata in anumite tipuri de cancer la nivelul unor organe a caror activitate poate fi influentata de anumiti hormoni sau de lipsa lor. In aceasta categorie intra cancerul genito-mamar, de prostata, tiroidian.

 

Noi metode de tratament si noi medicamente sunt in cercetare, iar pentru a beneficia de aceste noi variante puteti fi inclusi in trialuri clinice, care sunt insa destul de rar organizate in Romania din cauza lipsei de fonduri.

Urmarirea dupa tratament. Este foarte important ca bolnavul sa se prezinte pentru controale periodice dupa finalizarea tratamentului initial. Aceste controale se fac, in general, la 3 luni in primii doi ani, la 6 sau 12 luni in urmatoarea perioada. Majoritatea recidivelor apar in primii 5 ani de la descoperirea leziunii initiale. Pacientul trebuie sa respecte strict indicatiile medicului in privinta activitatii dupa operatie si a stilului de viata pe care trebuie sa il urmeze.

 

Demersuri intreprinse pentru tratament

 

 

  • Vizita la medicul de familie – obtinerea biletului de trimitere la medicul specialist.
  • Vizita la un medic specialist in regim privat – consultatie si eventuala trimitere la medicul oncolog – daca este cazul.
  • Prezentarea la medicul oncolog pentru stabilirea diagnosticului.
  • Programarea este necesara din cauza supraaglomerarii personalului medical.
  • Dreptul la a doua parere – presupune consultarea unui al doilea specialist.
  • Tratamentele – se fac fie prin internare, fie ambulatoriu. Tratamentele prescrise de medici trebuie urmate, nerespectarea acestora conducand la agravarea bolii. Tratamentele adjuvante sunt doar complementare, ajutand la intarirea sistemului imunitar. Ele nu pot vindeca boala. Rolul psihologului este esential in vindecare. Tratamentul cancerului este gratuit in Romania.
  • Pacientul diagnosticat nu mai are nevoie de bilet de trimitere cand revine la medic.

 

Acte necesare pentru prezentarea la serviciul de oncologie:

 

  • Trimiterea de la medicul de familie sau de la un medic specialist;
  • Buletinul de identitate;
  • Adeverinta de asigurare de sanatate sau adeverinta de student (unde este cazul). Pentru persoanele din alt judet este necesara aplicarea stampilei Casei de Asigurari Judetene pe adeverinta ce face dovada platii asigurarilor de sanatate si o copie dupa ultimul ordin de plata a asigurarilor de la intreprindere;
  • Analize si investigatii efectuate anterior;
  • Fisa noua sau veche obtinuta de la fisier;

 

Analize si investigatii

 

 

Dupa examenul clinic urmeaza una sau mai multe din urmatoarele investigatii imagistice, in functie de diagnosticul stabilit de medicul oncolog si localizarea tumorii: radiografie, ecografie, mamografie, scintigrafie, tomografie, rezonanta magnetica etc.

Investigatia poate fi facuta in conditii de gratuitate pe baza trimiterii de la medicul oncolog sau alt medic specialist, respectandu-se protocolul de diagnostic. Investigatia poate fi facuta contra cost fara trimitere, dar cu acordul medicului care o efectueaza.

Cine beneficiaza de investigatii gratuite?

  • In sistem ambulator – persoanele care au trimitere de la medicul de familie sau de la medicul specialist, in limita fondurilor disponibile de la CAS.
  • Toti pacientii internati.

Cand trebuie platite investigatiile?

  • Cand persoanele nu prezinta documente legale pentru decontarea la CAS.
  • Cand persoanele nu sunt internate.
  • Dupa epuizarea fondurile pe luna respectiva

Analize de laborator

Analizele de laborator se pot efectua in conditii de gratuitate pentru toate persoanele internate, pentru cele care au bilet de trimitere de la medicul oncolog sau specialist, in limita fondurilor disponibile care se repartizeaza lunar. Dupa epuizarea acestora, pacientii au doua posibilitati: sa fie trecuti pe o lista de asteptare sau sa isi plateasca contravaloarea analizelor.

Tipurile de analize care se deconteaza de CAS sunt: hematologie, biochimie, imunologie, biochimie. Markerii tumorali – analize specifice diagnosticului pozitiv sau diferential al tumorii – nu se deconteaza de CAS. Totusi beneficiaza de gratuitate pacientii internati.

 

Medicamente

Medicamentele necesare tratamentului se administreaza in oncologie fie in regim ambulator, fie in regim de internare. Dupa tratamentul propriu-zis, urmeaza o etapa de intretinere pe o durata stabilita de medic. Medicamentele pentru tratamentul de intretinere se elibereaza pe baza retetei prescrise de medicul curant de la farmacia institutiei sanitare in care s-a facut diagnosticarea, sau de la sectia de oncologie a spitalului judetean.

  • Citostatice se administreaza sub stricta supraveghere a medicului oncolog, in cadrul sectiilor de oncologie.
  • Analgezice si stupefiante se administreaza in cazul in care apar dureri – doar 40% din pacienti dezvolta dureri – incepandu-se cu cele mai usoare.
  • Morfina si derivatele sale (stupefiante) se administreaza in spital sub supravegherea medicului si tratamentul continua doar daca este strict necesar.

Stupefiantele se elibereaza doar de catre anumite farmacii. Regimul de obtinere al acestora este urmatorul: pe baza scrisorii medicale obtinute de la medicul curant, se obtine formularul tipizat de la medicul de familie, cu care se merge pentru aprobare la Directia de Sanatate Publica. DSP emite o autorizatie de eliberare a retetei, care este valabila 3 luni. Pe baza aceastei autorizatii, medicul de familie elibereaza reteta care acopera necesarul de medicamente pentru 15 zile. Daca dozarea se schimba, se reia procesul. Autorizatia are trei exemplare, dintre care unul ramane la medicul de familie, unul la farmacie si unul la pacient. Nu aruncati autorizatia! Politia are dreptul de control al acestor autorizatii.

Analgezicele, antiemeticele si premedicatia adjuvanta se elibereaza in regim de compensare partiala. Costul stupefiantelor – pacientul va trebui sa suporte o parte din costul derivat din diferenta intre pretul de referinta si pretul real de achizitie al farmaciei respective.

Pretul medicamentele pentru tratamentul cancerului a crescut foarte mult in ultima perioada. Din aceasta cauza, costurile nu pot fi acoperite de CAS. O solutie este suportarea costurilor de catre pacient. In acest caz, medicamentele pot fi comandate si cumparate direct de la unele lanturi de farmacii – Sensiblu. Tratamentele adjuvante de tipul vitaminelor, produse naturiste pentru intarirea sistemului imunitar nu sunt disponibile in regim gratuit si pacientul trebuie sa si le procure singur.

Tratamentul cu citostatice presupune un regim alimentar pe care il gasiti in brosura Societatii Romana de Cancer, intitulata: Cancerul si alimentatia.

 

 

 

Reabilitare

 

 

Cum sa devii din nou sanatos?

 

 

Aceasta pagina este realizata pe baza “Ghidului de suport a pacientilor cu cancer si a familiilor lor”, de Carl Simonton, Stephanie Matthews-Simonton si James L. Creighton, 1978.

Punctul de plecare: “dorinta de a trai”

De ce unii pacienti isi recapata sanatatea in timp ce altii mor, in conditiile in care primesc acelasi diagnostic? La inceputul anilor 70, Carl Simonton, medic rezident, specialist in cancer la Universitatea Medicala Oregon (USA) a devenit interesat de raspunsul la aceasta intrebare. El a observat ca pacienti care afirmau ca vor sa traiasa, adeseori actionau ca si cum nu si-ar dori acest lucru. Astfel, pacienti cu cancer la plamani refuzau sa se opreasca din fumat, pacienti cu cancer la ficat nu reduceau consumul de alcool, sau unii dintre pacienti nu se prezentau in mod regulat la tratament. In multe cazuri, acestia erau pacienti al caror diagnostic indica ca ar putea trai inca multi ani daca ar urma intocmai tratamentul. Si totusi, desi ei afirmau ca au nenumarate motive sa traiasca, se caracterizau printr-o apatie si depresie profunda si o atitudine de renuntare mai mare decat a altor pacienti diagnosticati cu boala in faze terminale. Pe de alta parte, Carl Simonton a fost surprins sa observe ca un grup mic de pacienti in faza terminala, trimis acasa cu un tratament redus la minim, a continuat sa revina cativa ani mai tarziu la control, cu o stare de sanatate buna.

Carl Simonton i-a intrebat cum pot sa-si explice starea buna de sanatate, iar raspunsurile lor erau asemanatoare: “Nu pot sa mor pana fiul meu nu termina liceul”, sau “Au nevoie prea mare de mine la munca”, sau “Nu o sa mor pana nu rezolv problemele pe care le am cu fiica mea”. Punctul comun al acestor atitudini era credinta ca ei exercita o influenta asupra cursului de evolutie al bolii.

Diferenta esentiala intre acesti pacienti si cei care nu cooperau era atitudinea lor in fata bolii si mentalitatea pozitiva fata de viata. De-a lungul anilor, Carl Simonton si sotia sa Stephanie Matthews-Simonton, au observat ca acei pacienti care:

 

 

  • participau in mod activ la mentinerea si recapatarea sanatatii lor;
  • isi puteau gasi scopuri si motive pentru ca sa traiasca;
  • puteau gasi ce le aduce bucurie si implinire in viata aveau o viata mai lunga si mai buna.

 

Unitatea minte-trup

Pe baza observarii acestor pacienti extraordinari, Carl Simonton a dezvoltat un program de terapie psihologica care a revolutionat in anii 70-80 lumea stiintifica din Statele Unite Ale Americii si Europa. Asumptia de baza de la care porneste Simonton este ca boala nu este o problema pur fizica ci mai degraba o problema a intregii fiinte umane, care include nu numai trupul ci si mintea si emotiile. Atat starile mentale cat si cele emotionale joaca un rol important in vulnerabilitatea la boala, inclusiv la cancer, si in recuperarea din boala. Simonton accentueaza rolul factorilor psihologici in debutul si evolutia cancerului. Modul in care bolnavul raspunde problemelor si situatiilor stresante aparute in viata sa, declanseaza un numar de raspunsuri fiziologice care scad eficienta mecanismelor imunitare ale corpului si favorizeaza producerea de celulele anormale.

Indiscutabil, cea mai importanta asumptie a programului de terapie Simonton este accea ca “Fiecare om participa in mod continuu la starea sa de sanatate sau de boala”. Cei mai multi dintre noi credem ca procesul de vindecare reprezinta ceva care vine din exterior. In consecinta, atunci cand avem o problema medicala, consideram ca responsabilitatea noastra este doar sa ne prezentam la doctor sau sa ne internam, unde vom fi tratati. Adevarul este ca fiecare dintre noi am contribuit si participam continuu la creearea starii de sanatate pe care o avem, atat prin modul in care gandim, simtim, si ne raportam la problemele de viata, cat si prin actiuni mai directe, ca spre exemplu, exercitii fizice si dieta. In plus, modul in care organismul raspunde la tratamentul medicamentos este influentat de credintele noastre despre eficienta tratamentului si de increderea pe care o avem in personalul medical.

 
 
Drumul spre sanatate
 
Toate metodele de tratament psihologic in cancer sunt metode adjuvante, complementare tratamentului medicamentos. Rolulurile lor sunt multiple, dar niciodata nu se pot substitui tratamentului medical pe care bolnavul de cancer in primeste in centrele de oncologie.

Primul pas pe drumul spre insanatosire il reprezinta intelegerea bolii si acceptarea unui nou stil de viata. Cautarea unor semnificatii pentru boala, raspunsul la intrebarea “De ce mi se intampla mie ?” reprezinta un pas esential in tratarea bolii. Pentru multi pacienti diagnosticati cu cancer, corpul a devenit un inamic. El i-a tradat pentru ca s-a imbolnavit si le ameninta viata. Acesti pacienti se simt disociati de corp si nu au incredere in capacitatea lui de a combate boala. Invatand sa se relaxeze si sa-si influenteze procesele fiziologice, pacientii sunt ajutati sa-si re-accepte si re-valorizeze corpul si sa-si constientizeze abilitatea de a lucra impreuna cu el pentru sanatate. Corpul va deveni astfel din nou, o sursa de placere si comfort si un indicator fiabil al calitatii vietii persoanei respective.

Pasul urmator consta in gasirea de modalitati de influentare a acestor raspunsuri care sa vina in sprijinul tratamentului bolii. Pe fondul starii de relaxare, se poate utiliza tehnica de imagerie mentala, pentru a crea credinte pozitive care vor antrena sistemul imunitar al organismului impotriva bolii.

 

Tehnica de imagerie mentala

 Tehnica de relaxare si imagerie mentala Simonton

(https://www.srccjro.org/imagerie%20mentala.pdf), adaptata de Vargha si Dafinoiu (2003).

 

 

Crearea viitorului: stabilirea de scopuri

Fara indoiala este nevoie de mult curaj pentru ca dupa ce ai fost diagnosticat cu cancer sa traiesti ca si cum viata ar merita cu adevarat sa fie traita. Este nevoie de curaj deoarece, daca viata merita traita, atunci inseamna ca ai mult de pierdut, odata cu viata. Multi oameni cred ca daca vor fi anuntati ca au o boala care le ameninta viata, vor incepe sa faca toate acele lucruri pe care le-au amanat, vor fi tot ceea ce nu au putut fi, isi vor trai la maximum lunile de viata ramase. Defapt, cu majoritatea se intampla exact opusul: se opresc din a mai trai. Viata devine neutra, conditionata. Undeva, aceasta reactie poate reprezenta o pregatire inconstienta pentru moarte, daca viata este traita cu o viteza redusa, atunci pierderea ei nu poate durea prea mult.

Odata ce bolnavul de cancer incepe sa se gandeasca la moarte ca la ceva apropiat, el tinde sa considere ca resursele familiei ar trebui folosite pentru a imbunatati calitatea vietii altui membru al familiei, a cuiva care “va fi alaturi de ei mai mult timp”. Defapt, acei pacienti care raman “primprejur mai mult timp” sunt exact aceia care fac ca viata sa merite sa fie traita, implicandu-se in realizarea unor scopuri importante pentru ei.

Cerand pacientilor sa isi stabileasca scopuri, ii ajutam sa-si constientizeze motivele pentru a trai, sa restabileasca conexiunile cu viata. Este un fel de a spune ca exista lucruri pe care le doresti de la viata si pentru care vrei sa faci un efort pentru a le obtine. Este o modalitate de a transforma nevoile emotionale, mentale si fizice intr-un comportament ‘pro-viata’, este un mod de a te re-investi in propria viata. Vointa de a trai este mai mare atunci cand exista ceva pentru care sa traiesti. Stabilirea de scopuri are multe alte beneficii pentru pacientul de cancer:

 

 

    • Stabilirea scopurilor te pregateste mental si emotional pentru a te angaja in recapatarea sanatatii. Poti spune ca te astepti sa te recuperezi.
    • Stabilirea scopurilor arata ca ai incredere in capacitatea ta de a duce la implinire obiectivele propuse. Prin aceasta reafirmi faptul ca esti in controlul vietii tale si ca poti face lucrurile sa se miste in directia dorita. Tu esti cel care actioneaza asupra evenimentelor, asadar ele nu se intampla sub actiunea unor forte externe, care iti scapa de sub control. Importanta acestei atitudini active consta in faptul ca ea se opune sentimentelor de neajutorare si lipsa de speranta care au contribuit la dezvoltarea si instalarea cancerului.
    • Faptul ca te simti in controlul propriei vieti va conduce la formarea unei imagini de sine buna. Stabilirea si urmarirea propriilor scopuri reprezinta o modalitate de a afirma importanta ta si a nevoilor tale. Luptand sa-ti indeplinesti obiectivele, este un mod de a spune ca esti o persoana valoroasa care conteaza, cel putin, pentru tine insuti.
  • Stabilirea de scopuri iti ofera o directie de canalizare a energiei. Iti stabileste prioritatile. Atunci cand viata este conditionata, scopurile iti dau o directie si motive pentru a trai.

 

 

 

 

 

Info Hepatita

 

 

 

Hepatita A 

Calea principala de transmitere este cea digestiva, prin alimente si apa contaminate cu fecale de la o persoana infectata, si rareori prin contact cu sange infectat. Conditiile sanitare precare, nerespectarea regulilor de igiena si apa de fantana sau de robinet contaminata in anumite zone (Africa, Asia, America Centrala si de Sud, sudul si estul Europei, anumite parti din Orientul Mijlociu1) sunt incriminate pentru cele mai multe cazuri de hepatita A.

Pentru a preveni contractarea bolii sunt utile anumite masuri simple, dar extrem de eficiente:

  • spala-te corect pe maini, cu apa si sapun, timp de minimum 20 de secunde, dupa utilizarea toaletei, inainte de a manca sau de a prepara mancarea;
  • spala atent fructele, legumele, verdeturile inainte de a le consuma sau de a le pune in mancare;
  • bea apa doar din surse potabile; cand calatoresti in zone cu risc de hepatita A sau nesigure din punct de vedere igienico-sanitar, apeleaza doar la apa imbuteliata, atat pentru baut, cat si pentru spalatul pe dinti.

Boala prezinta doar forma acuta si, de regula, se vindeca de la sine in cateva saptamani, asigurand imunitate pe viata. Poate fi prevenita prin vaccinare.

Nota:

 

Hepatita B

 

Ce este Hepatita B?

 

 

Hepatita virala B este o boala infectioasa a ficatului cauzata de virusul cu acelasi nume (VHB), care poate evolua catre complicatii gfrave- ciroza sau cancerul hepatic. VHB, virusul care cauzeaza hepatita B, se poate transmite prin fluidele corporale (sperma, secretii vaginale, saliva), prin sange ori de la mama la copil, in timpul nasterii. Virusul se transmite prin contacte sexuale neprotejate; reutilizarea sau folosirea in comun de ace, seringi, alte obiecte de uz personal (periute de dinti, aparate de ras etc.) sau cosmetic, medical si stomatologic, contaminate si nesterilizate corect; venirea in contact direct cu sangele, chiar si uscat, sau ranile deschise ale unei persoane infectate; prin piercing-uri si tatuaje.

Un virus foarte contagios
Virusul hepatitei B este de 50-100 de ori mai infectios decat HIV si de 10 ori decat cel al hepatitei C. In plus, el rezista o perioada considerabila de timp in conditiile mediului extern (de exemplu, pe instrumente care au venit in contact cu sange contaminat si nu au fost sterilizate corect) cel putin 7 zile, timp in care poate infecta persoanele care sunt expuse la el. Din aceste motive, transmiterea VHB se face foarte usor.

Hepatita B acuta…
In cazul infectarii cu virusul hepatitic B, poate sa apara o forma acuta de boala, care dureaza cateva saptamani, si poate evolua catre vindecare, hepatita cronica, sau persistenta virusului in organism, cel mai adesea pentur toata viata.
Dupa expunerea la virusul hepatitei B, infectia acuta poate apare dupa 6 saptamani pana la 6 luni, de multe simptomele fiind reduse(40-70% din cazuri1-2) si boala poate trece neobservata.

Majoritatea simptomelor sumt asemanatoare cu cele ale gripei (febra, oboseala, lipsa apetitului, dureri musculare si articulare), dar uneori apari si manifestari digestive (greturi, varsaturi, dureri abdominale mai ales subcostal drept), sau urina inchisa la culoare, fecale albicioase si icter.

Daca organismul nu reuseste sa elimine virusul pe cale naturala virusul, hepatita B acuta poate evolua spre hepatita cronica, de obicei fara nici un simptom,  si fara ca persoana infectata sa stie ca este bolnava si purtatoare de virus hepatitic B, infectand astfel involuntar si alte persoane din jur.

La adulti, in circa 90% dintre infectiile acute3, virusul este eliminat din organism in mod natural prin formarea de anticorpi, care confera organismului rezistenta la contactul ulterior cu virusul. In schimb, la copilul mic hepatita acuta se vindeca singura doar in 10% din cazuri, iar la copilul mare in 50% din cazuri6. Vindecarea in aceste cazuri se face fara un tratament specific (acesta se adreseaza doar simptomelor), iar medicii recomanda o perioada de odihna, alimentatie adecvata care sa protejeze ficatul si hidratare suficienta. Daca testele de sange AbHbs (sau anti-HBs) si AbHbc (sau anti-Hbc) apar pozitive, persoana este considerata vindecata, nu mai este contagioasa si devine imuna la viitoarele infectii cu VHB.

… sau cronica?
Daca testele AgHbs si AbHbc (sau anti-Hbc) ies pozitive dupa mai mult de 6 luni de la hepatita acuta, diagnosticul este de infectie cronica cu virusul hepatitei B. Riscul acestor persoane de a dezvolta ulterior hepatita cronica B depinde de varsta. Cel mai mare risc il prezinta nou-nascutii (90% dintre cazuri4) si copiii sub 10 ani (10-30% dintre cazuri4), in cazul adultilor, riscul fiind de 1-5%4 (10% dupa alte statistici5). Alte circa 1% dintre persoanele infectate cu virus hepatitic B fac hepatita fulminanta4, boala cu evolutie rapida care necesita tratament de urgenta imediat.

Hepatita cronica cu virus B netratata, sau care nu raspunde la tratamentul antiviral, poate sa evolueze catre ciroza (30% dintre cazuri4) sau cancer hepatic (5-10% dintre cazuri4).

Note:

Cum este diagnosticata hepatita B?

In 40% dintre cazuri, infectia acuta cu virusul hepatitei B (VHB) nu prezinta niciun fel de simptome. In alte cazuri, simptomele sunt comune mai multor afectiuni, astfel incat diagnosticul de infectie cu virus B (acuta saucronica) se face prin teste sangvine, care indica prezenta VHB in sange

Teste de sange specifice
Multi pacienti cu infectie cu virus B acuta sau cronica nu prezinta simptome, de aceea boala poate fi greu detectabila. Diagnosticul poate fi dat cu certitudine printr-un set de 3 analize de sange, care confirma sau nu prezenta celor 3 markeri ai hepatitei B:

  • antigenul HBs (AgHBs)
  • anticorpul HBs (AbHBs sau anti-HBs)
  • anticorpul HBc (AbHBc sau anti-HBc)

1. Antigenul1 HBs (AgHbs) se refera la proteina de pe suprafata virusului care declanseaza raspunsul sistemului imunitar cu producere de an

ticorpi. Un test AgHbs pozitiv arata ca ai o infectie acuta sau cronica cu virus hepatitic B, putand transmite virusul si altora. Daca testul se mentine pozitiv timp mai mult de 6 luni inseamna ca este vorba de o infectie cronica.
Un test negativ, arata ca nu esti infectat cu VHB.

2. Anticorpii2 HBs (AbHbs sau anti-HBs) apar daca ai avut o infectie acuta cu virusul hepatitei B si ai eliminat virusul din organism, ei indica insa si raspunsul organismului la vaccinul impotriva hepatitei B. Un test AbHbs sau anti-HBs pozitiv arata ca esti imun la infectiile viitoare cu acest virus, dar si faptul ca nu (mai) esti contagios.

Un test negativ, arata ca nu ai fost si nu esti infectat cu VHB, dar nici nu esti imun la acest virus.

3. Anticorpii2 HBc (AbHbc sau anti-HBc) indica reactia organismului la antigenul c (core) din interiorul virusului B. Ei  apar in cazul hepatitei cronice. Un test AbHbc sau anti-Hbc pozitiv arata o infectie acuta sau cronica. Determinarea AbHbc trebuie interpretata in corelatie cu primele doua teste. Daca apar impreuna cu AbHbs sau anti-HBs pozitiv arata o infectie anterioara vindecata. Impreuna cu AgHbs pozitiv indica o infectie cronica si prezenta virusului in organism. Rezultatul negativ indica faptul ca nu esti si nu ai fost niciodata infectat cu virusul hepatitei B.

Ai hepatita B cronica?
In functie de rezultatele celor trei teste de sange, ti se poate pune unul dintre cele patru diagnostice:
1. nu ai si nu ai avut niciodata o infectie cu VHB;
2. ai in acest moment o infectie acuta cu virusul hepatitei B;
3. ai avut o infectie cu VHB si te-ai vindecat;
4. ai o infectie cronica hepatica B.

Pentru a se pune diagnosticul de infectie cronica cu virus hepatitic B, trebuie ca testele pentru AgHbs si pentru anti-HBc sa iasa pozitive pentru o perioada mai mare de 6 luni.

In cazul stabilirii diagnosticului de hepatita B cronica, medicul prescrie tratamentul cu medicamente antivirale, iar ca pacient trebuie sa faci controale in mod regulat, pentru a depista din faze incipiente eventualele complicatii si boli ale ficatului ce pot aparea in timp. Ca investigatii, doctorul iti poate indica, de asemenea, ecografia si biopsia (punctie) hepatica.
Note:

  • Antigenul este o proteina prezenta in structura unui virus, bacterie sau celula, care poate stimula sistemul imunitar sa produca anticorpi ca raspuns de aparare impotriva respectivului virus, bacterie sau celula.
  • Anticorpii sunt proteine produse de sistemul imunitar ca raspuns de aparare impotriva unui corp strain, cum este virusul hepatitei B. Anticorpii pot fi produsi ca raspuns la un vaccin sau la o infectie naturala si protejeaza de infectiile ulterioare.
  • (Brosura “Orientare catre o politica comuna pentru managementul Hepatitei B in Europa” – Recomandarile grupului de experti in hepatita B condus de Dr. T. Ulmer, Membru al Parlamentului Europei, pag. 25.)

 

Tratamentul Hepatitei B

 

 

Hepatita cronica cu virus B este o boala care poate evolua catre ciroza hepatica, intr-o perioada de timp variabila (5-20 de ani) daca nu este tratata sau nu raspunde la tratament.
Scopul principal al tratamentului hepatitei cronice cu virus B consta in eliminarea virusului si  prevenirea agravarii deteriorarii functiei ficatului cu evolutie catre ciroza si aparitia cancerului de ficat.

Inainte de inceperea tratamentului unui pacient cu hepatita cronica cu virus B este important de raspuns la mai multe intrebari:

  • prezenta sau absenta antigenului HBe (AgHBe);
  • care este nivelul incarcaturii virale (viremiei);
  • cat de mari sunt transaminazele;
  • cat de bolnav este ficatul (stabilirea facandu-se prin analize sau biopsie hepatica);
  • daca boala a ajuns in stadiul de ciroza hepatica;
  • daca pacientul a mai facut tratament antiviral, cu ce preparat si cu ce rezultate;
  • daca la virusul B se asociaza si alte virusuri (D sau C);
  • daca pacientul poate suporta tratamentul (care deseori are efecte secundare importante);
  • existenta unor boli asociate;
  • varsta pacientului (care conform legislatiei in vigoare trebuie sa fie sub 65 de ani).

In functie de caracteristicile mentionate, se poate stabili indicatia de tratament cu unul  intre preparatele utilizate in prezent in tratament: interferonul sau peginterferonul,  lamivudina si adefovirul sunt  medicamentele cele mai indicate pentru inceperea tratamentului la pacientii care nu au mai facut tratament antiviral impotriva virusului hepatitei B, dar se mai pot folosi si  alte medicamente – entecavirul, telbivudina, tenofovirul, etricitabina, clevudina, valtocitabina sau pradefovirul.
In functie de caracteristicile fiecarui caz, medicul va stabili medicamentul cel mai indicat, doza, ritmul de administrare, perioada de administrare si parametrii prin care se urmareste raspunsul la tratamentul antiviral.

 

 

 

Vaccinarea impotriva Hepatitei B

 

 

 

In cazul in care exista riscul de a veni in contact cu virusul hepatitei B, vaccinarea previne aparitia hepatitei acute, care poate evolua catre cronicizare cu complicatii deseori mortale.

Vaccinarea este obligatorie pentru nou-nascuti, fiind cuprinsa in Programul national de imunizare, iar pentru grupele de risc si alte categorii de varsta, aceasta se poate face la cerere.

Dupa datele Organizatiei Mondiale a Sanatatii, aproximativ doua miliarde de persoane sunt infectate cu virusul hepatitei B, una din sase persoane suferind de hepatita cronica datorata acestui virus (1).
Vaccinarea impotriva hepatitei B este cea mai buna metoda de protejare, eficacitatea ei fiind de 95%. Vaccinul actioneaza prin formarea de anticorpi care te feresc de infectarile ulterioare cu virusul hepatitei B (VHB).

Cine beneficiaza de vaccinare?
In Romania, pentru nou-nascuti, vaccinarea impotriva hepatitei B este inclusa in cadrul Programului national de imunizare. Conform Calendarului de vaccinare, administrarea primei doze de vaccin se face in primele 24 de ore – 7 zile de la nastere, la maternitate, apoi la 2 luni si la 6 luni. La varsta de 9 ani, copii vor primi o noua doza de vaccin, pentru stimularea apararii imunitare care poate diminua in timp.
La nivel european, vaccinarea este recomandata pentru toti nou-nascutii, copiii si adolescentii care nu au fost vaccinati la nastere sau la scoala, precum si pentru adultii cu risc crescut de infectare.

Schema de vaccinare
Si la adulti, vaccinul se administreaza intramuscular in 3 doze (imunizarea propriu-zisa si doua rapeluri) timp de 6 luni. Schema obisnuita este la 0, 1 si 6 luni, cu un rapeluri din 10 in 10 ani. In unele cazuri se recomanda o schema rapida de vaccinare, cu administrarea dozelor la 0, 1 si 2 luni. In ultimul caz se recomanda un rapel la 12 luni dupa prima doza; intreaba doctorul cand e necesar urmatorul rapel. Pentru a oferi protectie pe termen lung este necesar sa se faca toate cele 3 doze. Vaccinul nu ofera protectie impotriva bolii la persoanele care sunt deja infectate cu virusul hepatitic B.

Cum te protejeaza vaccinul?
Prin vaccinare, organismul produce anticorpi, care te apara de infectarile ulterioare cu VHB. Deoarece virusul hepatitei D poate exista doar asociat cu virusul B, vaccinarea impotriva hepatitei B protejeaza si impotriva virusului hepatitei D, dar nu si impotriva altor forme de hepatita virala (A, C, E etc.). Exista insa si un vaccin combinat ce iti ofera protectie impotriva hepatitei B si a hepatitei A. Acesta se administreaza tot in 3 doze, pe parcursul a 6 luni.

Prin vaccinare se asigura atat prevenirea hepatitei B acute, cat si evolutia acesteia catre hepatita cronica si a urmarilor ei grave: ciroza si cancerul hepatic.

Contraindicatii
Vaccinul antihepatitic B este contraindicat persoanelor cu alergie severa la oricare dintre elementele vaccinului (cum sunt drojdia de bere, conservantii etc.), sau in cazul unei reactii alergice puternice dupa administrarea unei prime doze de vaccin. De asemenea, nu ti se va administra daca ai o boala insotita de febra. In cazul bolilor autoimune, consulta medicul de familie.

Cine trebuie sa se vaccineze impotriva Hepatitei B 

Virusul hepatitei B (VHB) este de 100 de ori mai infectios decat HIV. Aceasta inseamna un risc crescut de contaminare, chiar si la o singura expunere sau la o expunere de scurta durata la sange sau fluide corporale infectate cu VHB.

In infectia cu virus hepatitic B, viremia, respectiv cantitatea de virusi din sange si din fluidele corporale, este crescuta variabil, de la zeci de virusi la miliarde de virusi pe mililitrul de sange. De aceea, riscul de infectare cu VHB este foarte ridicat, chiar in cazul unor expuneri accidentale. In afara de masurile de prevenire a contactului cu virusul, vaccinarea este singura modalitate de prevenire a hepatitei B (acute si cronice), fiind recomandata in primul rand persoanelor care sunt expuse cel mai mult contractarii VHB. Prezinta un risc crescut de infectare cu virusul hepatitei B:

  • persoanele care intretin contacte sexuale cu un partener infectat cu VHB;
  • persoanele care au mai multi parteneri sexuali;
  • persoanele care au o boala cu transmitere sexuala (BTS);
  • persoanele homosexuale;
  • consumatorii de droguri injectabile;
  • persoanele care prin natura bolii lor, trebuie sa primeasca frecvent transfuzii de sange sau derivate de sange
  • bolnavii care fac dializa
  • familia, rudele si alte persoane care traiesc alaturi de cineva infectat cu virusul hepatitei B;
  • persoanele cu boli de ficat cronice, boli renale severe sau cele infectate cu virusul HIV;
  • personalul din sistemul medical si cel de siguranta publica (politie, pompieri etc.), expus, prin natura profesiei, la contactul frecvent cu sangele;
  • pacientii si personalul din centrele pentru persoane cu dizabilitati, precum si cei care vin in contact direct cu acestea (prin sistemul de ingrijire la domiciliu);
  • turistii care calatoresc in zone cu risc endemic mediu si ridicat de hepatita B (Canada – exceptand regiunea sudica, America Centrala, America de Sud (cu exceptia tarilor din zona sudica), Europa de Est, Europa de Sud-Est (fara Grecia si Turcia), Rusia, Orientul Mijlociu, Asia, Africa), conform hartii Organizatiei Mondiale a Sanatatii (OMS), privind aria de raspandire a hepatitei B1.

Nota:

 

Hepatita C

 

Ce este Hepatita C ?

 

 

 

Hepatita reprezinta o boala inflamatorie a ficatului, manifestata prin leziuni care afecteaza functionarea acestui organ. Hepatita C este o boala virala infectioasa produsa de virusul hepatitei C (VHC).
Hepatita C se transmite in principal prin sangele unei persoane infectate, prin fluide corporale si de la mama la fat (in timpul sarcinii sau al nasterii).

Virusul se poate transmite prin:

  • transfuzii si produse din sange, la persoanele care au primit sange inainte de 1992 (anul din care se face testarea sangelui pentru hepatita C);
  • utilizarea de ace, seringi si alte instrumente de uz medical, stomatologic sau cosmetic, care pot veni in contact cu sangele si care sunt nesterilizate corect;
  • folosirea in comun a obiectelor de igiena personala care pot veni in contact cu sangele (periute de dinti, aparate de ras, truse de manichiura etc.)
  • utilizarea in comun de ace si seringi pentru drogurile injectabile;
  • realizarea de piercinguri, tatuaje sau acupunctura cu ace si instrumente nesterile
  • inteparea sau taierea accidentala cu instrumentar care are sange infectat pe el (in cazul personalului medical)
  • contact sexual neprotejat cu o persoana infectata, mai ales daca acestea au si alte boli cu transmitere sexuala (BTS).

Simptome

De multe ori, simptomele de hepatita acuta cu virus C pot sa lipseasca sau sa fie necaracteristice, fiind confundate cu ale altor boli. Astfel, in lipsa unui test de sange, nu poti sti sigur daca tu sau o alta persoana de langa tine sunteti infectati. Virusul hepatitei C rezista chiar si 3 luni in conditiile mediului exterior. Pentru a preveni infectarea si transmiterea lui, respectarea stricta a regulilor de igiena personala, evitarea contactului direct cu sangele altei persoane si sterilizarea instrumentelor destinate mai multor persoane sunt esentiale.

De multe ori, hepatita acuta cu virus C nu prezinta niciun fel de simptome (3) sau ele sunt confundate cu ale gripei, care este tot o boala virala.

In cazurile in care simptomele sunr prezente, acestea pot fi:

  • oboseala
  • disconfort abdominal
  • febra
  • lipsa apetitului
  • dureri abdominale
  • diaree
  • urina inchisa la culoare
  • fecale deschise la culoare
  • icter (ingalbenirea ochilor si a pielii).

 

Diagnostic 

Hepatita C acuta
Dupa expunerea la virus, urmeaza perioada de incubatie, care poate sa dureze pana la 6 luni. Pe langa simptomele enumerate mai sus, care nu permit diagnosticul sigur, este nevoie de teste de sange pentru confirmarea diagnosticului de hepatita C.

Unele analize indica afectarea ficatului (de exemplu, nivelul crescut al aminotransferazelor, cresterea bilirubinei), altele releva existenta virusului in organism: Ac anti-VHC si ARN VHC. Anticorpii impotriva virusului hepatitei C (Ac anti-VHC), apar in sange abia dupa 2-8 saptamani de la aparitia simptomelor, de aceea prezenta lor trebuie corelata cu testul pentru determinarea prezentei virusului in sange -ARN-ul VHC. In circa 20% dintre cazurile de hepatita C acuta, virusul este eliminat pe cale naturala din organism, prin formarea de anticorpi.

Hepatita C cronica
In circa 80% dintre cazuri, hepatita C devine cronica1. Lipsa simptomelor in faza acuta, poate sa fie urmata de evolutia catre hepatita cronica de asemenea fara simptome, fapt care face ca uneori diagnosticul hepatitei C sa se faca dupa mult timp (intre 10 si 40 de ani) de la infectare.

Diagnosticul de infectie cronica cu virus hepatitic C se stabileste atunci cand anticorpii anti-VHC sunt prezenti dupa mai mult de 6 luni de la infectare, iar aminotransferazele raman ridicate, si este confirmat de testul ARN VHC.

Exista 6 genotipuri de virus hepatitic C si peste 50 de subtipuri. Sunt frecvente situatiile in care o persoana are un anumit tip de virus C, iar acesta poate sa se transforme in alt subtip, aceasta transformare facand dificila sinteza de vaccin antiviral C.

Stabilirea genotipului cu care este infectata o anumita persoane este impoortanta, deoarece nu toate genotipurile raspund la fel la tratamentul antiviral. Genotipul 2 de exemplu, care da 90% dintre hepatitele C cronice din Romania, este cel mai agresiv si rezistent la tratamentul cu interferon2.

Pe langa existenta virusului C in organism, pentru a sti cat de afectat este ficatul de aceasta infectie, este necesara si punctia-biopsie hepatica. Dintre pacientii cu hepatita cronica C, 10-20% dezvolta ciroza, iar 1-5% cancer hepatic (in 20-30 de ani)1.

Note:

Cine prezinta risc de hepatita C?

Nici in faza acuta, nici in cea cronica, hepatita C nu manifesta de cele mai multe ori niciun fel de simptome. Iar, daca ele apar, pot fi confundate cu ale gripei. Boala evolueaza tacut, se agraveaza, iar persoana infectata poate transmite virusul fara sa stie.

Virusul hepatitei C (VHC) se transmite in principal prin sange infectat si mai putin prin fluide corporale. Astfel, virusul poate fi transmis princontacte sexuale neprotejate, de la mama la copil in timpul sarcinii ori la nastere.

Virusul poate rezista in mediul exterior minimum 16 ore, maxim 4 zile, astfel incat contactul accidental cu sange sau obiecte contaminate reprezinta un risc mare de infectare.

Grupe de risc crescut:

  • persoanele care au suferit transfuzii de sange sau interventii chirurgicale inainte de 1992, cand au fost introduse teste eficiente pentru depistarea hepatitei C
  • persoanele care au primit produse de sange inainte de 1992, (de exemplu, cele diagnosticate cu  hemofilie)
  • consumatorii (chiar si ocazionali) de droguri injectabile, care folosesc in comun ace si seringi
  • pacientii care au facut sau fac hemodializa
  • personalul medical si cel din siguranta publica (politie, pompieri etc.) care vin in contact cu sangele la locul de munca sau prin natura profesiei
  • persoanele infectate cu HIV
  • familiile celor infectati cu virusul hepatitei C
  • copiii ai caror mame sunt infectate cu VHC
  • persoanele cu boli hepatice sau care consuma mult alcool

 

 

Cum poti contacta HVC?

 

 

Principala cale de transmitere a virusului hepatitei C (VHC) este sangele. Riscul de infectare de la mama la fat (in timpul sarcinii sau al nasterii) este mult mai redus. Virusul rezista intre 16 ore si 4 zile in conditiile mediului exterior, de aceea te poti infecta nu doar prin injectii si alte proceduri care lezeaza sau penetreaza pielea, ci si prin contact accidental cu sange sau obiecte contaminate.
Inainte de 1992, cand a fost introdusa testarea sangelui pentru VHC, transfuziile de sange erau principala sursa de infectare cu virusul hepatitei C. Acum, riscul de transmitere prin transfuzii este foarte redus, dar nu a fost inlaturat complet, deoarece de la infectare pana la detectarea virusului in sange pot trece mai multe  saptamani.

Virusul hepatitei C se transmite mai ales prin sange infectat, in situatii diverse:

  • injectarea drogurilor cu ace si seringi contaminate
  • expunerea pielii (mai ales daca prezinta rani, taieturi, leziuni etc.) sau a mucoaselor la sange sau la obiecte infectate
  • proceduri medicale, stomatologice si cosmetice cu ace, seringi si alte instrumente nesterilizate corespunzator; intepare sau taiere accidentala cu obiecte infectate (mai ales in cazul personalului medical sau al persoanelor care au in familie purtatori de VHC)
  • folosirea in comun de obiecte personale (periuta de dinti, aparat de ras, forfecuta etc.), care pot veni in contact cu sange infectat
  • piercing, tatuaj sau acupunctura cu instrumente nesterile
  • prizarea drogurilor (aspirarea lor pe nas) prin instrumente folosite in comun de mai multe persoane

Mult mai rar, VHC se poate transmite:

  • prin contact sexual neprotejat cu o persoana care are hepatita C sau daca ai mai multi parteneri sexuali (circa 6% dintre cazuri). Riscul creste mai ales cand exista leziuni la nivelul organelor genitale si daca se asociaza si boli cu transmitere sexuala (BTS);
  • de la mama la fat (circa 5% dintre cazuri sau mai mult, in functie de viremia mamei, de prezenta altor infectii, cum este HIV, sau de complicatii la nastere), in timpul sarcinii ori al nasterii.

 

Tratamentul Hepatitei C

 

 

Hepatita cronica cu virus C este o boala care poate evolua catre ciroza hepatica, intr-o perioada de timp variabila (5-20 de ani) daca nu este tratata sau nu raspunde la tratament.
Scopul principal al tratamentului hepatitei cronice cu virus C consta in eliminarea virusului si  prevenirea agravarii deteriorarii functiei ficatului cu evolutie catre ciroza si aparitia cancerului de ficat.

Inainte de inceperea tratamentului unui pacient cu hepatita cronica cu virus C este important de raspuns la mai multe intrebari:

  • prezenta Ac VHC;
  • care este nivelul incarcaturii virale (viremiei) – RNA-VHC;
  • ce genotip de virus are pacientul (exista 6 genotipuri ale virusului hepatitei C) ;
  • cat de mari sunt transaminazele;
  • cat de bolnav este ficatul (stabilirea facandu-se prin analize sau biopsiei hepatica);
  • daca boala a ajuns in stadiul de ciroza hepatica;
  • daca pacientul a mai facut tratament antiviral, cu ce preparat si cu ce rezultate;
  • daca la virusul C se asociaza si alte virusuri (B sau D);
  • daca pacientul poate suporta tratamentul (care deseori are efecte secundare importante);
  • existenta unor boli asociate;
  • greutatea pacientului;
  • varsta pacientului (care conform legislatiei in vigoare trebuie sa fie sub 65 de ani).

Analizand caracteristicile mentionate, se poate stabili indicatia de tratament cu unul  intre preparatele utilizate in prezent in tratament: peginterferonul asociat cu ribavirina.

Regimul alimentar este foarte important, renuntarea la alcool fiind obligatorie pentru cresterea sansei de raspuns la tratament, dar si reducerea consumului de prajeli, grasimi, condimente, conserve.

In functie de datele fiecarui caz, medicul va stabili medicamentul cel mai indicat, doza, ritmul de administrare, perioada de administrare si parametrii prin care se urmareste raspunsul la tratamentul antiviral.

 

 

Hepatita D (Hepatita delta)

Este o boala hepatica infectioasa produsa de virusul hepatitei D (VHD), care se poate inmulti doar in prezenta virusului hepatitei virale B (VHB). Virusul hepatitei D se transmite prin contact cu sange si fluide corporale (sperma, secretii vaginale, saliva) infectate. Infectia poate apare in acelasi timp cu hepatita B sau la persoane care sunt deja infectate cu virusul hepatitei B.
Pacientii cu hepatita B, care au si hepatita D, prezinta un risc mai mare de a dezvolta hepatita fulminanta, hepatite cronice in forme mai severe si o tendinta mai crescuta spre ciroza1, decat cei care au doar hepatita B.

Prevenirea se face prin vaccinare impotriva virusului B, in absenta caruia virusul D nu se poate dezvolta.
La persoanele nevaccinate, infectia cu virus hepatitic D poate fi prevenita prin:

  • evitarea expunerii la sangele altei persoane, direct sau prin instrumentar infectat, de uz medical, stomatologic, cosmetic;
  • neutilizarea in comun de ace, seringi pentru droguri;
  • evitarea folosirii in comun a obiectelor de igiena personala (periuta de dinti, aparat de ras, forfecuta de unghii etc.) care pot avea urme de sange infectat pe ele (chiar daca nu e vizibil);
  • folosirea prezervativului.

Hepatita D are aceleasi arii de raspandire ca hepatita B, dar nu inregistreaza aceleasi varfuri. Apare mai ales in Rusia, Romania, sudul Italiei, tarile mediteraneene, America de Sud, Africa2.
Nu exista vaccin impotriva hepatitei D. Hepatita D cronica este tratata cu interferon.

Note: